„La mulți ani, România!
La mulți ani, Români!
La mulți ani, Târgoviște!
La mulți ani, Târgovișteni!
Niciodată n-am știut cum să-mi încep cuvântul de Ziua Națională. Mereu mi-a fost dificil și nici după atâția ani nu mi-a trecut sentimentul de sfială…
Știți de ce am acest sentiment? Pentru că, de fiecare dată, înainte, am ritualul de a reciti câteva pasaje din istorie. Nu doar Alba Iulia 1918, ci și 1600 – Mihai Viteazul, 1859 – Cuza, 1877, 1989, pasaje despre Mircea cel Bătrân, Ștefan, Vlad sau Avram Iancu, momente care ne-au croit, picătură cu picătură, așa cum suntem astăzi.
Și, de fiecare dată, mi se face „pielea de găină” când mă gândesc la ce-am fost și cine-am fost înainte.
Ori nu despre asta e vorba de Ziua Națională? Nu despre întoarcerea la fibra din care-am fost făcuți și la asumarea, cu mândrie și curaj, a acestui trecut?! Și, dacă se poate, la înțelegerea că a fi român este o binecuvântare pe care suntem datori să o mărturisim ca atare.
Adică să fim români când suntem fericiți și avem satisfacții. Dar să fim români și când nu totul merge cum ne-am dori. Să fim români când ne cresc copiii și ne fac mândri. Să fim români și când avem necazuri. Să fim români când suntem înfruntați, să fim ca românii din cărțile de istorie. Să fim ca românii de la 1918, care au uitat de orgolii și au înțeles că țara și interesul național nu se negociază. Să fim români în țară, dar și-n afara ei. Să nu mai râdem singuri de propriul neam, să nu ne mai ocărâm noi pe noi. Să fim români când triumfă ai noștri, dar și când pierd. Să fim români de când deschidem ochii până la sfârșit.
Și, dacă nu ne e foarte greu, să fim români și mâine… și poimâine, nu doar de 1 Decembrie.”
